Imi torn dimineata visele in cana plina de cafea. Adaug zahar, amestec bine si iau inghititura cu inghititura. Visele mele ajung inapoi in mine.
Ziua merge mai departe cu obisnuinta care intervine in orice colt al lumii te-ai afla. Nu o poti opri desi din cand in cand incerci adaugand cate un putin de altceva.
Gandurile zboara si sufletul tanjeste dupa acasa dar, asemenea unui catel care se scutura dupa ce a mers prin ploaie, te scuturi si tu.
Observi lumea de la departare. Parca asteptai altceva, nu? Parca totusi credeai in importanta si in valoarea ta in vietile oamenilor apropiati tie.
Ciudata senzatia de a nu mai simti nici macar dezamagire. Tristetea deja este experimentata,incerci sa o faci uitata.
Totul se intampla asa repede inca abia poti procesa.
Fiecare isi duce zilele cum poate mai bine. Cum ii este mai bine sau incercand sa ii fie bine. Unii se ascund in spatele programului incarcat, al peretilor candva albi, altii in uitare.
Ne angrenam zilnic in zeci de lucruri, uitam oamenii care pana nu demult erau prin jurul nostru si mergem mai departe.
Negam ca poate candva, undeva am sadit tristete si am cauzat durere si preferam sa inchidem ochii.
Uitam rugamintile, dorintele si ne gandim ca totul merge spre uitare, mai devreme sau mai tarziu.
E mai bine mai multa superficialitate decat putina profunzime.
Si uite asa trec zilele...
Si lunile...
Si anii...
Am uitat sa fiu emo. Am uitat de zilele in care radeam pana la lacrimi, de apa care susura printre pietre, de zmei sensibli, de familia de animale cu indeletniciri moderne, de sporturi extreme, de tolanit la gramada pe o bucata de pat, de mancaruri inventate si de usi vopsite.
Imi spun in fiecare zi ca nu s-au intamplat niciodata pentru ca in sufletul meu stiu ca oamenii care stiu sa traiasca asa sunt oameni care pretuiesc oamenii si care stiu sa-i pastreze intr-un fel sau altul langa ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu